Ce-si doresc femeile… ?!

Posted on January 15, 2011 by Adina Bubulina

Posted by Alexandra

Personal consider ca mult mai interesant ar suna intrebarea: Cat anume obtine o femeie din ceea ce isi doreste?… Dar daca as pune problema in felul asta nu stiu pe cine as leza mai mult incercand sa dau un raspuns rezonabil: pe “femeie”, care din perspectiva barbatului isi doreste absurd de mult si e de inteles faptul ca e vesnic nemultumita de putinul pe care il primeste, sau pe “barbat”, care indiferent de complexitatea cerintelor, e aproape intotdeauna depasit de situatie…

Faptul ca sunt “gagica” nu constituie o conditie necesara si suficienta pentru a dezlega misterul, dar presupun ca printr-o “minima generalizare” care, cred eu, imi este permisa, pot puncta (avand in spate o oarecare experienta personala si o capacitate justificabila de a-mi intelege semenele) cateva aspecte de care, daca voi barbatii ati tine cont mai mult decat o faceti in realitate, v-ati apropia considerabil, nu numai de ceea ce ne dorim noi, dar si de ceea ce ati putea sa va doriti voi, si intr-un mod absolut explicabil va temeti ca nu veti putea obtine.
Subiectul e de mult timp devenit un cliseu si a fost deja consumat in mult prea multe filme si carti (si presupun ca nici daca s-ar pune panouri publicitare pe strada in sensul asta, cu mesaje sugestive, lucrurile nu s-ar schimba foarte mult), asa ca nu cred ca cineva se asteapta ca altcineva sa ofere o solutie salvatoare pentru aceasta problema.
Si totusi, nu am putut sa nu constat ca foarte multi dintre voi (barbatii) aveti uneori mici blocaje psihice in fata asa zisei complexitati a femeii (pentru ca in realitate complexitatea ne defineste pe toti) si cautati solutii si raspunsuri mult mai departe decat ar fi necesar, sau pur si simplu va imaginati ca pentru anumite probleme nu exista rezolvari. Va aflati astfel in situatia unui personaj ce incearca sa rezolve integrale fara a cunoaste tabla inmultirii. Nu vad alta modalitate de a iesi dintr-o astfel de situatie decat aceea de a “incepe cu inceputul”.

Ce-si doreste o femeie? – ATENTIE (tabla inmultirii momentelor fericite din orice relatie). Pare simplu in aparenta, dar in realitate (plecand de la premisa ca sentimentele sunt prezente) e destul de greu sa impaci lipsa timpului, preocuparile acute legate de scoala, job, cariera sau bani, teama de a nu parea slabi, influentele venite din partea anturajului sau a familiei, educatia, temperamentul si pana la urma perceptia personala asupra femeii, in cazul oricarui barbat, cu nevoia noastra de a ne fi apreciata prezenta in viata lor si cu nevoia de a ni se arata in permanenta acest lucru. In mod previzibil si rezonabil v-ati putea intreba: de ce, daca ajungem sa fim sigure de sentimentele voastre, simtim totusi nevoia de a va persecuta cu lipsa de atentie si cu nevoia de a ni se aminti in permanenta prezenta sentimentelor pe care ni le purtati?! Nu stiu sa va raspund unei astfel de intrebari pentru ca e un lucru pe care daca l-am analiza, nu l-am intelege nici noi. Stiu doar ca asta simtim, pur si simplu (printr-o constructie divina care nu stiu in ce masura ne avantajeaza sau nu), si mai stiu ca lipsa unui raspuns din partea voastra, in acest sens, ne face nesigure, ne intristeaza si ne indeparteaza de voi. Asa cum nu ne asteptam sa gasim prea curand un raspuns pentru intrebari de genul “De ce ne nastem?” sau “De ce murim?”, ci pur si simplu ne traim viata, tot asa ni se pare rezonabil sa ne oferiti lucruri de care avem atat de multa nevoie fara a va intreba de ce ni le dorim (ci doar in baza a ceea ce stiti ca simtim).

Sugestii?… Pai asa avea cateva care, din punctul meu de vedere, puse in aplicare, nu prea dau gres niciodata, indiferent de tipul de gagica cu care va confruntati (cu alte cuvinte, indiferent de gradul ei de complexitate). Orice fata, fara exceptie, se va simti coplesita de dovezile clare, ca tu – baiatul de langa ea, o ai in minte chiar si atunci cand nu sunteti impreuna: asa ca foloseste cu incredere telefonul, pentru a o suna sau a ii trimite sms-uri atunci cand se asteapta mai putin (dar si atunci cand se asteapta) sau internetul, pentru a ii trimite mici rezumate a ceea ce consideri ca simti pentru ea. Vei avea infinit mai mult de castigat fata de timpul si efortul investit intr-un astfel de gest, chiar daca el este repetat intr-o anumita perioada. Nu stiu cati dintre voi sunteti constienti de incarcatura emotionala ce sta in spatele zambetului inocent pe care il afiseaza o fata atunci cand iti citeste curioasa creatiile sau atunci cand iti aude vocea in mijlocul agitatiei dintr-o zi in care se confrunta cu tot atatea griji si probleme ca si tine.

Florile – un “secret” pe care il stiti cu totii (dar pe care in general il ignorati) si care, folosit intr-un mod inteligent, va va aduce pe tava un “suflet” despre care doar intuiati ca poate avea anumite trairi si ca poate sta in spatele unor ochi ce va pot privi in atat de multe feluri. Nu exista femeie care sa nu fie impresionata pana in maduva oaselor de un astfel de gest. Chiar daca uneori va confruntati cu raspunsuri de genul: “Aaaa, nu ma prea omor cu florile!” urmate de gestul indiferent prin care iubita ta arunca neglijent florile undeva pe o masuta, puteti fi siguri ca nu e altceva dacat rezultatul unei reactii teatrale. In realitate inima ii bate extrem de tare, iar teama de a nu parea slaba, usor de impresionat sau usor de cucerit o forteaza sa mascheze cu tact ceea ce simte in realitate. Lucrul asta nu trebuie sa va dezarmeze, ci dimpotriva. Prin prisma unei astfel de reactii, cumva in oglinda, am ajuns sa inteleg, ce-i drept, destul de tarziu, stanjeneala pe care o simtiti atunci cand cumparati flori, sau atunci cand sunteti nevoiti sa defilati cu ele pe strada, intrebandu-va daca zambetele care par sa va fie adresate sunt un semn al aprobarii sau dovada amuzamentului trecatorilor. Depinde de trecatori!!! Gestul asta nu va face mai putin barbati, desi stiu ca de multe ori traiti cu impresia asta.

Daca sunteti la inceputul unei relatii (desi nu e o regula, puteti face uz de asta si mai tarziu) trebuie sa stiti ca orice fata, chiar si cele care afiseaza o imagine dura, sau pozeaza in niste personaje extrem de culte si cu niste preocupari extrem de complexe, strange in brate, in noptile in care se simte singura sau trista, o jucarie ce imbraca forma unui ursulet, catelus, iepuras etc. Asa ca asigura-te de la inceput ca va avea un inlocuitor care sa vegheze asupra ei atunci cand tu vei lipsi. Chiar daca nu crezi, acesta va incasa de multe ori ceea ce ar trebui sa incasezi tu: va fi umplut de lacrimi, lovit, aruncat, certat si apoi iertat si strans la piept. Asa ca iti va tine locul sub multe forme si uneori va fi in avantajul tau. (Nu va ganditi la prostii!!! : )).

Concluzia: Sa nu credeti ca daca veti transforma casa iubitei voastre intr-o gradina botanica sau daca ii veti suprapopula camera cu toata familia ursuletului Teddy va fi suficient pentru a o face fericita si pentru a beneficia implicit de satisfactia ei.
Asta e doar tabla inmultirii, dar pana a ajunge sa rezolvati integralele trebuie sa mai munciti putin.
Oricum ar sta lucrurile, toate aceste gesturi pe care voi le-ati putea face va ajuta mult mai bine si mult mai repede sa va intelegeti si sa va puteti ajuta prietena. Isi va deschide sufletul, va comunica mai mult cu tine si iti va spune singura ce anume asteapta de la tine. E mult mai usor sa rezolvi problemele asa decat sa cazi prada reprosurilor ei si sa te intrebi stupefiat ce anume din ceea ce trebuia sa faci nu ai facut si ce ai mai putea face acum pentru a o intelege.

Si inca ceva: aroganta, indiferenta sau superioritatea pe care o afisati de foarte multe ori, nu e un semn al masculinitatii voastre, ci al prostiei de care dati dovada – iar noi il percepem in consecinta cam in toate cazurile.

Posted in In lanturi cu o fantoma | Tagged , , , , , , , , , , , | 11 Comments

Intre a fi si a avea…

Posted on January 1, 2011 by Adina Bubulina

Posted by Alexandra

Gelozie si posesivitate – doua “atitudini” extrem de umane, distribuite inegal fiecaruia dintre noi si care indiferent de sentimentele mai mult sau mai putin nobile carora le stau la baza, conduc intotdeauna aproape inevitabil la rupturi ce ne afecteaza viata sociala sau personala. Nu exista modalitati prin care sa putem renunta la ele pentru ca tin de afectiv, iar in cazul lor, in orice razboi cu ratiunea, aceasta din urma va pierde intotdeauna. Nu stiu de ce trebuie sa fie asa, dar stiu ca e povara cu care trebuie sa ne luptam toti, unii mai mult, altii mai putin si ca, in functie de inteligenta si nivel de cultura, ea poate fi sau nu constientizata.

Oricum ar sta lucrurile, finalul e la fel de trist in aproape toate cazurile. Fie ca sunt asimilate ca o normalitate si trimise la atac ori de cate ori este nevoie, fie ca sunt resimtite ca fiind o parte nociva a temperamentului nostru ce trebuie cumva corectata, ele ne arunca in acelasi ocean de neputinta. Ratiunea, cea mai puternica arma a speciei noastre, priveste inca neputincioasa la toate reactiile si actiunile animalice pe care ni le provoaca astfel de afecte. Putem renunta la ele? Si daca am putea, am face-o? Si daca am face-o, am fi mai mult oameni si mai putin animale? Si daca am fi mai mult oameni, relatiile noastre cu cei din jur ar fi superioare calitativ? Oare oamenii din jur ne-ar aprecia mai mult daca ne-ar pasa mai putin, daca am atinge un grad de libertate ce poate fi confundat cu indiferenta, daca gesturile si actiunile lor ar fi privite cu raceala unei fiinte vesnic obiective la realitatea din jur?

A avea… sentimentul proprietatii e specific majoritatii fiintelor vii, indiferent asupra carei entitati este aplicat. Iar felul in care a fost el asimilat de om a dus la razboaie, distrugere si suferinta, dar si la evolutie. Nu sustin faptul ca ar trebui sa ne incuiem in niste custi, unii cu altii, sa inghitim cheile si sa circulam asa pe strada pentru ca destinul ne-a adus intr-un fel sau altul impreuna si asta ne face inseparabili. Spun doar ca, daca am putea renunta la genul asta de sentimente si daca am face-o, am resimti aproape imediat absenta unui motoras dintr-un tot unitar, fara de care nu am mai putea functiona.

Exista anumite culturi care, in aparenta, prin norme si judecati emise de niste fiinte sclipitoare (nu stiu daca egoiste sau altruiste, dar geniale prin faptul ca au reusit o forma de implementare si de sustinere a unui astfel de sistem de valori), inhiba astfel de sentimente si, dandu-le o coordonata rationala, ranesc iremediabil si cu o cruzime nebanuita sufletele unor fiinte care s-au nascut sa fie altfel. Nu exista femeie care sa poate imparti un barbat cu alte cateva femei (si nici macar cu una), fara a renunta, constient sau nu, la respectul de sine, la pasiunea si la insasi viata unei fiinte unice prin ceea ce este si ce simte. Si nu exista barbat care sa iubeasca in mod egal mai multe femei si care, renuntand la orice forma de aroganta, sa nu-si doreasca cu maxima sinceritate doar una singura.

Si totusi ce ne desparte? Perceptia gresita a fenomenului, lipsa de intelegere si teama de a nu pierde cel mai frumos dar pe care cei mai multi dintre noi l-am primit inca dinainte de a ne naste – libertatea. Dar, paradoxal, cu cat avem senzatia ca suntem mai liberi, cu atat ne dorim mai mult sa apartinem cuiva.
Gasirea unui echilibru intre cele doua ne va conduce, fara indoiala, catre ceea ce ne dorim cu totii – fericire (orice ar insemna ea). E greu, dar nu imposibil, si depinde doar de noi sa facem diferentele ce ne despart sa ne apropie. Unii suntem mai posesivi, altii mai echilibrati, unii reactionam mai instinctiv si mai distructiv, unii nu reactionam deloc, dar cu totii simtim ceva si asta ar trebui sa ne motiveze in a gasi o solutie tuturor problemelor noastre.

Oriunde am privi, gelozia si sentimentul posesivitatii ne urmareste peste tot. Si cel mai usor de remarcat astazi este in spatiul virtual. Facebook-ul, de exemplu, se doreste a fi, in aparenta, o retea de socializare, un spatiu in care oamenii interactioneaza in mod obiectiv unul cu altul, in diferite forme. Si cu toate astea, de ce simtim nevoia, ca inca de cand ne conturam profilul, sa lasam o amprenta clara asupra relatiei noastre cu alti oameni?… Si stiu ca ma intelegeti perfect. Sunt convinsa ca tendinta de a ne completa cu sarguinta statusul, de a ne pune poze cu persoana iubita, de a o forta sa faca acelasi lucru (in cazul in care acest lucru nu vine de la sine), de a taxa cu violenta orice personaj din cercul de prieteni caruia ii scapa natura acestei relatii, nu are nicio legatura cu conceptul de “socializare”, cu transmiterea sincera si dezinteresata a unor informatii ce privesc personalitatea noastra, cu scopul de a gasi asemanari si deosebiri intre noi si cu scopul de a ne impartasi gandurile si perceptiile cu privire la diferite aspecte legate de viata noastra. Nu cumva facem acest lucru de teama de a nu pierde ceea ce avem senzatia ca ne apartine? Cu siguranta ca da.

Lipsa de incredere in noi si in ceilalti, distributia inegala a sentimentelor amintite mai sus, incapacitatea de a rationa coerent sau lipsa de motivatie, ne arunca in penibil si ne indeparteaza de cei pe care-i iubim. Lipsa unor sentimente sincere de partea cealalta, lipsa de intelegere, de motivatie sau de inteligenta cu care ne-ar putea ajuta cei de langa noi produc aceleasi efecte. Cineva imi spunea recent “dragostea nu mai e ce a fost odata”. Poate ca da, poate ca nu, acum, insa, e mult mai greu de protejat si de sustinut si asta pentru ca in loc sa ne facem timp si sa ne concentram in a o simti, suntem tot mai mult preocupati de efectele pe care le-ar putea produce, in mintea noastra sau in realitate, existenta unor asa zise “amenintari” dornice de “socializare”. O sa innebunim cu totii si iubirea o sa capete noi sensuri!

Vreau un camp cu flori, un copac si doua buze groase care sa ma faca sa uit de tot…

Posted in In lanturi cu o fantoma | Tagged , , , , , , , , , , | 1 Comment

De ce stau barbatii cu femei proaste?

Posted on December 28, 2010 by Adina Bubulina

Posted by Alexandra

Cred ca este imposibil ca vreo fata sa nu-si fi pus vreodata aceasta intrebare. Fie lezata de anumite aspecte din viata personala, fie ca simplu observator obiectiv al relatiilor interumane, chestiunea in cauza a atins fara indoiala spatiul de analiza rationala al oricarei detinatoare de asa ceva. Raspunsul? In prima faza am fi tentate sa il enuntam aproape firesc: “de prosti”. In realitate motivele, desi au la baza aceeasi esenta (prostia), sunt multiple si doar in aparenta ceva mai complexe. Nu facem desigur o analiza stiintifica incercand sa stabilim granita unde se termina prostia si incepe inteligenta sau limitele intre care se situeaza treptele intermediare lor. Ne referim exclusiv la o perceptie de bun simt a fenomenului asa cum este el asimilat de fiintele cu o activitate cerebrala coerenta. In functie de educatie, nivel de cultura, experienta, temperament, constiinta de sine, barbatii aleg sa isi petreaca viata (sau doar o parte din ea) alaturi de o fiinta mai putin ganditoare (dar in general destul de frumoasa), fie din imposibilitatea de accesa un alt nivel, fie din comoditate, fie de teama, fie din aroganta, fie pur si simplu din lipsa de inspiratie. Oricare ar fi motivul, concluzia este extrem de simpla: o papusica fardata excesiv, perfect asortata si intotdeauna preocupata mai mult instinctual decat analitic de propria imagine va fi intotdeauna mai usor de “iubit” decat un personaj capabil sa faca anumite aprecieri asupra vietii. Trist, dar extrem de adevarat.

O fatuca de genul asta nu-ti va cere niciodata ceea ce nu-i poti oferi si nici macar nu va sesiza cat de putin ii oferi pentru ca in realitate ea se comporta asemanator unui animalut de companie, caruia daca ii satisfaci cateva necesitati iti va fi recunoscator si te va coplesi cu iubirea lui. Un astfel de specimen nu te va analiza, nu iti va testa inteligenta (inclusiv pe cea emotionala), nu iti va pretinde respect si intelegere, nu iti va testa umorul, nu se va astepta sa il surprinzi in vreun fel, nu te va provoca la discutii despre filme si carti si in general nu iti va inspira sentimentul unei competitii pe absolut niciun culoar. Daca masculul din tine are un nivel de asteptari pe care tot ceea ce am enumerat mai sus se pliaza perfect, atunci fericirea te va urmari la tot pasul. Daca iei decizia de a-ti petrece toata viata alaturi de micuta gonflabila (pentru ca e greu sa renunti la fericire – cel putin in sensul in care reusesti tu sa o percepi) atunci o poti duce linistit in batatura la mamica, laudandu-te cu achizitia ta in mijlocul oamenilor mai mult sau mai putin educati din sanul carora ai pornit la drum, aratandu-le acum ce ai reusit sa realizezi. Partenera ta va zambi larg si poti fi sigur ca nu va sesiza mesajele ascunse din spatele zambetului ipocrit al mamicii tale, care o va privi panicata ca pe un extraterestru pregatit sa te urce pe o nava spatiala si sa iti spele creierul, privand-o din ce in ce mai mult de prezenta si aprecierea ta. Nu va deschide gura, asa ca e imposibil ca cineva sa nu o placa. Dar daca ai o cat de mica spoiala de educatie si nivel de cultura si iei totusi decizia sa-ti atasezi un astfel de accesoriu, timpul isi va spune cuvantul.

Plecand de la premisa ca de frumusete te bucuri cativa ani dar cu prostia te lupti toata viata, te vei trezi mult prea tarziu intr-un ocean de tristete. Vei incerca din rasputeri sa maschezi “perlele” sau glumele inoportune ala gainusei tale in mijlocul cercului de prieteni sau in general in orice mediu social sau cultural pe care il vei frecventa la un moment dat, te vei trezi vorbind singur (fara a fi posesor al vreunei boli specifice avansarii in varsta), le vei face singur temele copiilor tai (care nu vor fi niste genii decat poate accidental) sau ii vei trimite cu ele nefacute la scoala, te vei gandi singur la genul de educatie pe care ti l-ai dori pentru ei si implicit la viitorul lor, si in timp ce consoarta ta va avea ca unica preocupare alegerea cremelor cu coenzima Q 10 specifice tipului ei de ten sau noile modalitati de utilizare a bottoxului, tu vei ajunge la concluzia ca ai trait degeaba. Dar cand esti tanar toate astea nu prea conteaza si desi e un alt scenariu plauzibil pentru foarte multi dintre noi, imaginea lui la inceputul vietii ne lasa reci. Dintr-un orgoliu prostesc unii sunt convinsi ca avand mai multe relatii cu astfel de gagici vor ajunge intr-o zi sa capete experienta necesara pentru a accede la “altceva”. Si sustinand ceea ce o persoana draga mie mi-a spus candva, si anume ca experienta e un drum batatorit de prosti, va pot spune ca ceea ce incercati e doar o iluzie si mai mult decat atat, intr-un mod absolut firesc veti capata un anumit gen de comportament si perceptie asupra unei relatii incat nu numai ca nu veti ajunge “mai sus”, dar va veti cantona in genul de trairi si aprecieri pe care ati incercat sa le practicati. Asteptarile si respectul de sine nu se obtin prin experienta. Le ai sau nu le ai (in functie de alte coordonate).

Inainte de a ma acuza in mod previzibil de frustrare, depresie, virginitate, deficiente de imagine sau intelect si alte idiotenii de genul asta, priviti in ochii prietenelor voastre si daca nu veti vedea fundul Oceanului Pacific, atunci mai reflectati inca o data asupra relatiei dintre un barbat si o femeie si sesizati si varianta “in oglinda” a ceea ce mi-am permis inca o data sa “debitez”.

Posted in In lanturi cu o fantoma | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 19 Comments

De ce sa fim altfel?

Posted on December 18, 2010 by Alexandra

Posted by Alexandra

Am rasfoit recent, din pura curiozitate si fara niciun gand ascuns paginile catorva bloguri din spatiul asta fantezist al internetului. Fara a fi adepta “privitului prin alte ograzi” in cautarea unor surse de inspiratie (pentru ca in principiu e mai usor sa critici decat sa iti expui propriile idei), in primul rand din respect fata de mine insami si apoi fata de libera exprimare, am gasit totusi o afirmatie care m-a socat si la care nu pot sa nu fac referire in cateva randuri. Cu degetele tremurandu-mi pe tastatura m-am intrebat din nou “ce ne stimuleaza in realitate sa vorbim “urat”? Si fara a incerca sa gasesc un raspuns pe blogul domnisoarei in cauza, pentru ca daca m-as fi straduit sa-l asortez la peisajul din jur ar fi trebuit sa renunt totodata si la o parte din respectul de sine, am decis ca este mult mai elegant sa imi expun opiniile in “propria ograda”, folosindu-ma de aceeasi libera exprimare de care beneficiaza toti utilizatorii (posesorii) de bloguri.

Inca de la primele randuri ale postului (“Povestea primului emo”) am inceput sa imi pun intrebari cu privire la varsta si mai ales la integritatea psihica si emotionala a autoarei. Cu emfaza si aroganta, domnisoara (in varsta de 31 ani), constata cu “modestie” cat de usor este din postura domniei sale sa batjocoresti stilul stangaci de exprimare al adolescentilor, la randul lor posesori de bloguri. Si folosindu-se de cateva citate ale micilor victime, papusa in cauza, isi argumenteaza apucaturile prin puterea exemplului. Nu am putut sa nu ma intreb: daca la aceasta varsta te pretezi la a judeca niste copii, oare cum vei proceda peste cativa ani (probabil nu foarte multi) cand propriul tau copil, aflat in postura celor pe care tu ii judeci acum, va avea nevoie de sfaturile unui personaj matur si rational? Dar in realitate, cred ca nu vreau sa stiu raspunsul. Apoi, strafulgerata parca de gandul ca odata (“demult”) a fost si ea adolescenta, domnisoara schimba modul de abordare si intr-un spirit critic la adresa ei si oarecum autodidact isi descrie evolutia de la o emo (cu retard) pana la “blogherita de succes” si “scriitoarea consacrata” din prezent.

Fara a judeca la randul meu micile creaturi, care fara vina lor, au fost private de atentia si intelegerea parintilor si mai ales de forta unui discurs rational in urma caruia sa poata surprinde penibilul in care ii arunca atitudinea adoptata, nu am putut sa nu constat cat de lung si anevoios a fost procesul de maturizare al subiectului nostru si cat de tardiv a fost el incheiat (desi cred ca este mult spus “incheiat”). Personal, mie descrierea mi-a provocat greata. Si apoi soseste si lovitura de gratie a scriitoarei noastre si posesoare a unui bagaj de cultura demn de toata stima si aprecierea muritorilor din jur. Cu toata seninatatea si dezinvoltura posibila aceasta remarca: “talentul nu este nativ”!!!!! Initial am crezut ca nu vad bine, dar apoi, constatand ca nu vederea este de vina, am simtit in suflet o mare bucurie la gandul ca am citit acest post acum, ci nu candva, peste vreo 25-30 ani, cand inima ar fi putut sa-mi joace feste. Inutil sa incerc o argumentare sustinuta de suficiente cunostinte in domeniu fata de acest specimen de prostie rara care nu poate percepe falsitatea si grotescul afirmatiei emise cu privire la un subiect care nu mai este de mult doar “stiinta” si se incadreaza in cel mai elementar bun simt.

Apoi comentariile: unele pro, altele contra. Din ce am reusit sa surprind fugitiv, mi-am dat seama ca sustinatorii fatucei noastre, departe de a distinge intre afirmatia facuta de protejata lor si opusul ei aveau cu totul alte motive pentru care isi faceau simtita prezenta prin zona (trist pentrul subiectul in cauza). Pentru cei cu parerea diferita de a divei – soc total. Lipsita nativ de capacitatea de a argumenta rational si sustinut unor pareri contrare, autoarea se napusteste asupra “intrusilor” cu o avalansa de injurii (culese probabil din numeroasele carti studiate – cu siguranta de bucate) carora nici cel mai inrait fan al Parazitilor nu le-ar fi putut face fata.

Si totusi ma gandesc ca in spatele fenomenului exista o alta explicatie. Refuz sa cred ca in ungherele cele mai ascunse ale spatiului pe care acesta fata il are alocat pentru unicul ei neuron nu exista un sambure de ratiune care sa o faca sa constientizeze penibilitatea unora din afirmatiile facute.

Sunt unii oameni, care atunci cand merg cu tine pe strada, prin frig si ploaie, urmarindu-ti reactiile provocate de situatia in care va aflati sunt atat de speriati de ideea de a fi atat de comuni si asemanatori tie si multor altora incat intr-un astfel de context si in oricare alt context similar vor afirma ca le este cald si afara este splendid. Am fortat putin exemplul pentru a se intelege ideea. Unii vor cu tot dinadinsul sa fie altfel (in general cei care nu sunt inzestrati intr-un fel sau altul ca sa poata reusi) si atunci ideea de a fi ca toti ceilalti aproape ca ii imbolnaveste. Dintr-o astfel de categorie intuiesc ca face parte si domnisoara scriitoare care spre deosebire de cei la care am facut referire putin mai sus, activeaza intr-un domeniu cu mult mai multe consecinte si implicatii pentru prestanta si orgoliul mariei sale.

In general, cand citesti foarte mult (lucru cu care se lauda si diva) ai tendinta ca atunci cand pui mana pe pix (sau pe tastatura) sa fii oarecum timorat si sa ai senzatia ca nu poti spune nimic din ce nu au spus altii inaintea ta si mai mult decat atat esti inclinat sa oferi o perspectiva subiectiva asupra propriilor trairi si perceptii si in general asupra oricarui fenomen interior sau exterior tie care iti atinge zona de prelucrare rationala a informatiilor. Cu siguranta nu vei fi tentat sa faci judecati de valoare, daca nu esti lovit de “boala” amintita mai sus.

Dar partea buna a lucrurilor (si probabil singura) e ca papusica este constienta de efectul retroactiv al analizei scrierilor sale prin prisma timpului care se scurge si astfel nu putem decat sa speram cu totii ca intr-o zi, privind in spate la “operele” sale va realiza nu doar “stilul imatur specific varstei”, ci si anumite deficiente de gandire. Nu vreau sa ajung niciodata la varsta ei si stiind ca intr-o zi acest lucru se va intampla, nu pot decat sa sper ca voi avea o alta perspectiva asupra vietii.

Posted in In lanturi cu o fantoma | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 Comments

Intre…

Posted on December 15, 2010 by Adina Bubulina

Posted by Adina Bubulina

In foarte multe situatii poti trai paradoxal iluzia, oarecum rationala, ca, explicandu-ti printr-un “de ce” o suferinta care ti-a fost produsa, poti trata o rana a sufletului. De fapt, in majoritatea cazurilor, esti departe de un panaceu. Te afli atunci in situatia in care incerci, cu ingaduinta, sa justifici erorile altora sau sa-ti trasezi contururile propriilor perceptii. Uneori iti pui intrebarea daca e de la lume sau daca e de la tine, dar este aproape ca intr-un blestem in care vindecarea poate veni numai cu descoperirea sursei raului.
Pentru unii este mult mai comod sa se aseze in banca acuzarii, considerand o normalitate sa gandeasca mai mult pentru sine decat pentru altii. Altii insa, isi schimba locul, ocupand alternativ pozitia celor care judeca sau sunt judecati. Nu vreau sa caut un atribut care i-ar determina pe unii sa se infoaie, si nu voi spune decat ca sunt foarte putini.
Se stie ca, in general, o cunostiinta noua intra in casa deja construita pentru a o primi… astfel aproape ca nu mai stiu pe cine sa iert. Spun aceasta avand convingerea ca si in morala lucrurile se intampla la fel. Cred ca raul s-a produs anterior, oricat ai incerca acum sa-l plimbi prin procesele tale sau ale lumii. Pentru cel care nu este dispus sa piarda timpul prin salile de judecata ale gandului, lucrurile sunt simple si chiar binefacatoare. Nu stie ca este nemernic si nici nu-l intereseaza. Are satisfactia ca a aplicat o sentinta, asa, pe placul lui, si triumfa intr-o simplitate grotesca. De cealalta parte mai raman cativa, uimiti ca aproape toti au parasit sala tocmai cand cineva, mereu ingaduitor, se pregatea sa le justifice si sa le scuze nemernicia. De cele mai multe ori pleci si tu, abatut, intrebandu-te de ce dracu se mai tin procese cu salile goale…

Posted in Bezna zorilor | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Cm – unitate de masura universala

Posted on December 12, 2010 by Alexandra

Posted by Alexandra

Nu incetez sa ma intreb ce ne stimuleaza in realitate sa vorbim “urat”, iar faptul ca nu am gasit un raspuns satisfacator nici pentru a o face, dar nici pentru a nu o face, iar prin raspuns satisfacator vizez acea insiruire de idei care sa ma ajute sa imi sustin comportamentul si trairile printr-un limbaj adecvat, am decis ca pana la gasirea solutiei sa ma abtin de la a ma exprima astfel.
Bine, “urat” in cazul de fata e un termen general, iar sensurile particulare pe care le concentreaza in el tin cu precadere de educatia si mai ales de bunul simt al utilizatorului. As putea sa mai adaug si gradul de frustrare, dar din motive subiective prefer sa ma abtin momentan. Fara a ma simti lezata de felul in care unii aleg sa-si exprime ideile sau mai degraba lipsa lor facand apel la cel mai scurt si cel mai putin utilizat membru al fiintei lor, m-am hotarat ca nu vreau sa ma mai exprim in centimetri. Si nu ma intelegeti gresit, faptul ca ii oferiti atat de multa incarcatura, il personalizati, il stimulati intr-un fel sau altul si ii atribuiti sarcini pe care uneori nu le poate duce, pe noi, beneficiarele stradaniei voastre, nu poate decat sa ne bucure, insa felul in care o faceti nu va slujeste deloc. Si asta, pentru ca din motive necunoscute, cel putin mie, va loviti cu stangu-n dreptul, si in timp ce in sufletul vostru va agatati de el ca de unica salvare a speciei voastre mizerabile, in realitate reusiti sa il umpleti de sensuri negative si sa il folositi mai degraba ca o arma decat ca un scut. Ce e cel mai trist, e ca ajutate de voi, si intr-un mod absolut penibil si lipsit de eleganta, va sustinem sa il desfiintati de la baza pana la varf, in cel mai dezgustator mod posibil. Singura diferenta e, ca in timp ce noi il folosim, voi il detineti. Daca prostia, frustrarea, neputinta, incultura, lipsa de intelegere si toate imperfectiunile atasate se masoara in centimetri, atunci va invit sa defilati. Ii voi numara la sfarsit si voi desemna castigatorul.
Aviz utilizatoarelor: in lipsa obiectului de interes central e posibil sa nu va aflati printre finalisti, dar incercarile sunt intotdeauna recompensate.

NOTA: Pentru cine are dificultati in intelegerea textului, oferim ajutor in imagini:

Posted in In lanturi cu o fantoma | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 10 Comments

Femeia perfecta

Posted on December 11, 2010 by Alexandra

Posted by Alexandra

De partea cealalta a gardului”, langa “barbatul ideal”, nu foarte departe, pentru a se putea recunoaste si interactiona in consecinta, se afla “femeia perfecta”. Concept plin de incarcatura emotionala si impins dincolo de limitele obisnuite ale dezirabilitatii, el se aplica unei entitati, aparent salvatoare, pentru cei mai multi dintre noi.

Luminita de la capatul tunelului, femeia in cauza devine intr-un mod aproape miraculos sursa transformarii noastre din fiinte mizerabile, marcate de mult prea multe trasaturi umane si semne ale imperfectiunii native, in personaje de basm. Departe de a ma considera un observator obiectiv, fara nicio legatura cu fenomenul descris, m-am intrebat, probabil asemeni multora dintre voi, uneori retoric, alteori nu, cum putem localiza in timp, dar mai ales in spatiu, o astfel de entitate. Pentru a o localiza in timp ar trebui sa fac uz de mult prea multe resurse si asta ar presupune sa ma indepartez iremediabil de scopul imediat urmarit. Dar, odata ce am renuntat, cel putin pentru un moment, la aceasta coordonata, cealalta imi apare acum extrem de clar conturata. Experienta ne-a invatat pe toti ca perfectiunea, indiferent asupra carei entitati alegem sa o aplicam, e mai mult o iluzie dacat un dat. Si tot experienta ne-a invatat ca pentru a ocoli cel putin una din sursele nefericirii specifice fiintei noastre, trebuie sa asimilam cu o oarecare resemnare fireasca neputinta atingerii ei si sa ne concentram energia pozitiva catre toate aspectele ce tin de incercarea de a o gasi. Si totusi exista un loc unde perfectiunea e la ea acasa – spatiul virtual.

Daca va intrebati vreodata unde puteti gasi o femeie perfecta, raspunsul e mai aproape decat va imaginati. Spatiul virtual e un paradis al divelor, ce asteapta cu bratele deschise sa va spele pacatele, frustrarile, tristetea sau deziluziile si sa va calauzeasca calea…evident tot in spatiul virtual. Posesoare a unui “profil” de invidiat si extrem de greu de ignorat, femeia perfecta nu asteapta, asemeni lampii lui Aladin, decat un “click” pentru a-ti satisface toate dorintele (sau ma rog, cel putin pe cele virtuale). Cu o mie de prieteni, cu un profil psihologic bine conturat de cele 50 de carti de psihologie citite, 20 de filosofie si 100 filme psihologice analizate in detaliu, papusa visurilor tale nu poate fi nici macar putin suspectata de incapacitatea de a te putea intelege, ajuta sau iubi. Alaturi de ea si tu devii un zeu. Imaginea ei dominata de o frumusete “orbitoare” te face uneori sa uiti ca mai ai oglinzi prin casa. Fie ca e “single” si asteapta sa devii printul ei, fie ca e intr-o relatie “complicated” si e printesa altcuiva, ea te poate ajuta oricand si pe tine, pentru ca asta e menirea ei. In fond si perfectiunea e relativa – la numarul de neuroni al solicitantului.

Ignorand industria din spatele fenomenului, milioane de naivi ai speciei noastre pasesc cu ochii inlacrimati in lumea din spatele “ecranului colorat”, imbatati de mirajul fenomenului social, cautand intelegere, iubire si de ce nu, chiar fericire. Nu intentia de a ne crea masti ale perfectiunii in spatiul virtual este de blamat. In fond, cu totii facem asta, iar gratia si maiestria cu care unii chiar reusesc nu poate fi decat de apreciat. Ceea ce este cu adevarat trist e dependenta pe care ti-o “ofera” aceasta lume ideala in care esti exact ceea ce-ti doresti si iluzia finala ca-ti poti transfera imaginea perfecta si dorintele atasate ei in spatiul real. Pentru ca oricat ai privi vrajit la “cutia cu vise”, pana la urma se opreste curentul si te trezesti singur, in lumea ta, fara sabii si armuri, cu frustrarea si tristetea de a avea o viata extrem de umana si simplista, marcata de neputinta si imperfectiune. Iar daca cineva incearca acum sa te consoleze, aceea este departe de a fi o zana atoatestiutoare. Fara a-si gasi cuvintele, cu ochii-n lacrimi si inima plina de reprosuri incearca sa isi gaseasca locul in bratele tale. Dar tu o privesti scarbit, iti aprinzi o tigara si astepti cu nerabdare sa se remedieze mica defectiune tehnica – un scenariu realist probabil al multora dintre noi.

Si odata intrat inapoi in lumea din care ai fost smuls cu brutalitate si a carei lipsa ti-a provocat frica si disperare, incepi sa te intrebi: dar eu unde traiesc? Caci iluzia transferului bidirectional incepe sa te urmareasca asemeni unui cosmar. Pe internet esti un zeu, iar in afara lui un om. Pe internet te iubeste o zeita, iar in afara lui doar un om. Si apoi iluzia posibilitatii de a alege incepe sa-ti furnizeze o umbra de speranta. Dar pana cand?
Experienta ne-a aratat tuturor ca perfectiunea virtuala e imposibil de sustinut in realitate si ca odata ce incercam sa facem pasul asta ne ranim iremediabil unii pe altii…si asta pentru ca asteptarile ne sunt devorate de cruda imagine a realitatii in care nimeni nu e perfect… Dar cel mai mare pret pe care il platesti pentru a te juca intr-o lume ideala e acela ca odata coborat pe Pamant iti este imposibil sa mai iubesti…si cu totii intelegem de ce…

Dar odata constienti de toate aceste aspecte si impacati cu principiul conform caruia nu e nimic rau in a-ti da foc cu o mana si cu cealalta a te pansa, devine un pret mult prea mic pe care l-am plati oricand…pentru ca suntem oameni…

Posted in In lanturi cu o fantoma | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , | 13 Comments

De ce iubim barbatii?

Posted on December 5, 2010 by Alexandra

Posted by Alexandra

Barbatii – ciudate creaturi iresponsabil lasate libere pe Pamant. Adevarata esenta a contradictiilor, cel putin intr-o forma ce printr-o bunavointa divina ne este lasata intelegerii, concentreaza in ei tot ceea ce mintea noastra poate cuprinde sub conceptul de haos…si poate si putin peste. Intr-un mod aproape paradoxal si in realitate extrem de inutil avem tendinta ca, inca de cand propria ratiune incepe sa imbrace haina independentei sa le atribuim intr-un mod eronat capacitatea de a purta o aura pozitiva dominata de calitati precum echilibru, forta, masculinitate, hotarare, independenta…si, cel mai grav – iubire.

Visam adesea la imaginea lor reflectata in sufletul nostru, marcata de caldura, tandrete, siguranta intr-un mod la fel de prostesc si aberant cum Barbie viseaza la Ken – o papusa hidoasa si inutila a carei existenta capata o oarecare coerenta doar gratie vointei si imaginatiei nostre. Cu Barbie lucrurile stau altfel. : ) Ne gandim la ei ca la niste fiinte rationale demne de niste decizii rationale pentru ca apoi sa ne izbim brusc de mediocritatea alegerilor lor putandu-i compara cu usurinta in gesturi si atiutudine cu niste catelusi ce incearca sa aleaga printr-o miscare haotica si total nevinovata a capului, intre osul oferit de stapan si prajitura savuroasa cu care un musafir incearca sa le castige bunavointa. Intotdeauna slabi, intotdeauna nesiguri, intotdeauna influentati de lucruri care nu conteaza cu adevarat sau si mai sugestiv de una sau mai multe prezente feminine ce-si pot demonstra oricand forta si superioritatea, barbatii sunt departe de a se incadra in tiparele imaginatiei noastre si, si mai departe de posibilitatea de a ne oferi altceva decat crampeie din ceea ce am ales sa numim fericire (desi in realitate nu-i cunoastem esenta) si un vast material de studiu pentru tot ceea ce nu poate fi inteles. Indiferent de lucrurile pe care ni le-am dori de la ei, fie ca vrem doar putina afectiune si intelegere, fie ca printr-un impuls de curaj (prefer sa-i spun asa decat sa il asociez cu prostia) le pretindem iubire vesnica, nu vor intelege niciodata esenta dorintelor noastre, a sentimentelor sau avalansa de gesturi si actiuni pe care o canalizam asupra lor si pe care intr-un sens mai larg sau mai restrans o numim iubire.

In fata imperfectiunii ce-i defineste si mai ales a incapacitatii de a intelege anumite lucruri (defect de fabricatie), vor pune intotdeauna un arsenal inepuizabil de pretexte prin care ne vor nimici fara mila sufletele intr-un razboi pe care nu am avea sanse sa-l castigam in nicio lume posibila in care am lupta cu acelasi unic si inconfundabil adversar – barbatul. Fie ca e timpul, fie ca e distanta, fie ca sunt banii, fie ca e experienta (sau mai degraba in acceptiunea lor – lipsa ei) sau lipsa de maturitate, fie ca e temperamentul nostru agresiv si lipsit de intelegere (pentru neputinta lor), barbatii nu vor fi niciodata pregatiti sau dispusi sa ne ofere ceea ce ne dorim. Fiinte orgolioase, arogante, fals autoevaluandu-se drept entitati superioare si rationale si uneori incadrandu-se fara sa stie in sfera patologicului, aceste ciudatenii de care ne atarnam intr-un mod patetic in speranta ca ne pot sprijini emotional si nu numai regasandu-si perfectiunea in sufletele noastre, nu vor sti niciodata sa aprecieze ceea ce au si vor fi o viata intreaga dominati de iluzia a ceea ce ei numesc “mai mult”. Fiinte triste si indecise, vor alerga vesnic intr-o noapte eterna in cautarea unei lumini pe care atunci cand o vor gasi, o vor ocoli si vor alerga apoi catre o alta, poate mai mare si mai puternica. Nu trebuie urati pentru asta, caci singurul sentiment pe care il pot atribui acestei “specii” este mila.

Indiferent cate senzatii greu de controlat ne-ar furniza actiunile lor ca ura, durere, tristete, frustrare, disperare sau deziluzie, toate trebuie transformate, in cele din urma, printr-un proces de analiza rationala in intelegere si compasiune, sentimente pe care le folosim pentru orice entitate cu forme vizibile de handicap. Nu vreau sa se inteleaga, in mod eronat, ca demontez altceva decat capacitatea de intelegere emotionala, a lor, sau a altora. Paradoxal, pot construi case, masini, avioane, le pot conduce, pot juca baschet pe Luna, pot construi sisteme metafizice complexe dar nu pot intelege o femeie.

Daca si noi am putea accepta ca nu e vina lor poate am suferi mai putin si poate impreuna am da un nou sens conceptului de fericire. Iubiti barbatii! Dar niciodata cu sufletul, ci intotdeauna cu mintea!
Sorei mele, de ziua ei!

Posted in In lanturi cu o fantoma | Tagged , , , , , , , , , , , , , | 28 Comments

Un vis

Posted on November 21, 2010 by Alexandra

Posted by Alexandra

O barca, un lac, un cer plin de stele, un infinit de ochi a caror privire curiosa strabate in timp distante nebanuite pentru a cuprinde cu privirea miscarile stangace a doi copii. Eu tac…tu taci. Ne-am uitat replicile sau poate nu le-am stiut niciodata, si totusi tacerea ne aplauda. Tin in mana o frunza, nu stiu de unde o am, poate ca face parte din recuzita, si pentru o secunda ma intreb cat de complex sau cat de simplu ar trebui sa fie un lucru pentru a atinge perfectiunea. Stiu ca ar trebui sa spun ceva, in mod normal poate ca as face-o, dar acum stau si te privesc…pe tine, pe mine in ochii tai, pe noi in linistea noptii. Iei frunza si o cercetezi cu aceeasi inocenta ca mine, iar asta imi starneste dintr-o data o avalansa de ganduri pe care nu le mai pot tine captive: cine esti tu? Prin ce puteri ascunse transformi Unul in Doi in toate perceptiile mele? De ce nu mai pot intelege distanta, timpul, viata…si de ce toate simturile mele sunt acum paralizate intr-un proces de hipnoza aproape demonic…cine esti tu? Si de ce tremuri? Ma privesc in oglinda ochilor tai si totul imi apare acum foarte clar: nu-mi poti raspunde…pentru ca nu esti aici, pentru ca nu ma poti vedea, pentru ca nu ma poti auzi, pentru ca nu existi…cine sunt eu? Doar un om care viseaza. Strang frunza in palma si stiu ca e un lucru care ne leaga dincolo de orice vis sau realitate, un lucru mic, simplu, viu si aproape perfect prin ceea ce concentreaza in el: trecut, prezent, spatiu, timp ,distanta, apropiere…viata. O frunza, un vis, o barca plutesc acum aiurea spre nicaieri, si totusi nicaieri e o destinatie precisa, acolo unde te voi intalni din nou si unde te voi privi iar, unde iti voi atinge degetele pentru a-ti simti tremuratul si buzele pentru a respira o data cu tine…nicaieri si totusi peste tot, departe si totusi aici, atunci si totusi acum, niciodata dar cu siguranta mereu.
Iubirea e un lucru perfect? Ar putea fi. Daca am visa la ea mai putin, daca nu am incerca sa o cuprindem cu intelegerea atat de mult, daca am smulge-o din bratele reci ale ratiunii si am proteja-o incalzind-o la focul inimii noastre. Iubirea nu e un vis, iar visul nu e decat un strajer mut ce vegheaza pentru noi asupra ei pana cand vom avea curajul sa o eliberam si sa luptam pentru ea. “Somnul ratiunii naste monstri”? Poate ca da. Dar absenta iubirii ce face? Nu incerca sa raspunzi la asta, pentru ca o furtuna nemiloasa iti va inghiti barca si frunza…si visele…

Posted in In lanturi cu o fantoma | Tagged , , , , , , | Leave a comment